Am riscat destul de mult anul trecut când am luat atitudine publică după apelul lui Victor Piţurcă faţă de problemele grave de ordin financiar ale Universităţii Craiova. De ce? În nebunia generalizată de pe la noi, am fost repede etichetat ba omul lui Piţurcă de o parte a combatanţilor, ba avocatul lui Adrian Mititelu de ceilalţi.

Mi-a părut sincer rău după ieşirea aceea. În isteria generalizată a acelor zile prea puţini au fost atenţi la ce-am susţinut. După acelaşi obicei românesc, într-un asemenea moment când era mare nevoie de limpezime şi obiectivism, opiniile s-au polarizat şi mai rău şi mulţi s-au transformat în combatanţi care şi-au ocupat locurile în tranşee. Rezultatul? Au trecut fix 4 luni şi se pare că realitatea ne confirmă un scenariu pesimist. Fac totuşi câteva precizări în ceea ce mă priveşte:
1. Nu consider fotbalul o prioritate pentru România, ci situaţia populaţiei şi a mediului economic.
2. În decembrie, am propus câteva idei doar din dorinţa de a ajuta şi de a contribui şi eu cu ceva (poate mult prea puţin faţă de cât e nevoie) la restabilirea unui climat de normalitate şi dialog pentru salvarea Ştiinţei.
3. Da, sunt mare fan al sportului în general şi al fotbalului în special. Am susţinut echipa noastră şi din postura de suporter în peluză, fapt de care sunt mândru.

Foarte rar mi s-a întâmplat să plec de pe stadion în timpul unei partide a  Universităţii. Vineri, am plecat în minutul 56 al meciului cu Pandurii, întrucât îmi era greu să privesc Craiova noastră chinuindu-se să joace ceva. Am făcut totuşi o comparaţie între susţinerea pe care o au cele două echipe. În tribuna noastră oficială erau cel puţin 20 de oficialităţi din Târgu-Jiu: primarul Cârciumaru, deputaţi şi senatori gorjeni, oameni de afaceri, conducătorii SNLO etc…

Din Craiova, aproape nimeni. Sunt sigur 100% că mulţi oameni potenţi sau cu putere de decizie la nivelul comunităţii noastre iubesc (nu exagerez cu nimic) culorile Universităţii Craiova, dar acest climat de război permanent îi ţine deoparte.  Nu vreau să comentez acum raţiunile care ne despart, dar trebuie să conştientizăm aceasta ca pe o mare problemă.

Nu am plecat pentru că eram conduşi cu 2-0, dar pe moment am avut un puternic sentiment de invidie faţă de unitatea şi bucuria rezultatului celor din Târgu-Jiu. Îi felicit totuşi pentru faptul că acţionează unitar în interesul clubului reprezentativ al oraşului lor, mult mai puţin semnificativ în comparaţie cu simbolul sportiv al Olteniei, încă pentru mulţi olteni şi nu numai „Campioana unei mari iubiri”.

Un titlu sugestiv din imnurile fotbalistice „You’ll never walk alone” (Niciodată nu veţi fi singuri) este contrazis de pasivitatea noastră.  Până când? Fiecare putem contribui măcar cu o opinie. Eu încă sper …